M.B. Ionescu-Lupeanu – Un tizio con una scatola di pizza

0
3577

Aveva dichiarato la nascita della bambina allo Stato Civile. Stava tornando, attraverso il parco deserto, al reparto maternità.
Mattino d’autunno.
Si muoveva nel vicolo parallelo con la Statale Bucureşti-Ploieşti. Ancora un po’ e sarebbe uscito dal parco alla fontana Mioriţa.
Sull’asfalto grigio, davanti a una banca, era scritto con vernice bianca: Ti amo, Diana! ed era disegnato il profilo di un cuore.
Proseguì oltre, con le mani in tasca. Champollion aveva osservato i geroglifici egiziani con la stessa perplessità.
Non l’aveva scritto lui.
Aveva provato rimpianto.

Foglie morte. Autunno.
In un vicolo nell’ovest del parco Herăstrău c’è scritto, con vernice bianca: Ti amo Diana! Sotto, disegnato un cuore.
Non è disegnato da me. Io l’avrei rappresentato spezzato.

La prima volta che ho visto la scritta era ieri. Stavo tornando dallo Stato Civile. Avevo dichiarato il mio primogenito: una bambina. Avessi detto Diana, ogni volta che l’avessi chiamata, sarei stato un passo più vicino alla pazzia. Mia moglie mi avrebbe mandato a farmi cucinare da te. L’ho chiamata Constanţa Taisia: Constanţa – come te, il secondo nome, quello che non usavi, che non ti piaceva; Taisia – come tua madre. Mi è stato chiesto se il nome della ragazza denotasse l’attrazione dei genitori per la città in riva al mare. No! Si tratta dell’attrazione dei suicidi per l’omonimo ponte ferroviario.
Sarai con me, d’ora in poi. Ti chiamerò tutti i giorni senza che tu lo sappia. Forse sentirai!

Le fedi scelte da te sono arrivate bene. Non avrei sopportato di vedere il tuo anello nuziale sulla mano di un’altra donna, l’avrei guardata come se fosse una ladra. Le ho date a un prete. Sono finite sulle mani di giovani poveri. Spero siano felici!

Stava al sole sulla riva del lago, vicino al reparto maternità Regina Maria, e telefonava al vecchio. Rappresentava l’associazione di caccia in un processo a Galaţi. Il vecchio direttore alla fine gli rispose. Sembrava sfinito!
Chiese scusa, avrebbe richiamato in un altro giorno. Il vecchio non aveva più risposto al telefono e domenica, perché nemmeno lui era reperibile, Klaus gli aveva inviato un breve sms: È morto zio Gigi!
Il lago, alcune coppie di anatre grandi che, nel terreno di caccia, non l’avrebbero lasciato così vicino a loro, le case, gli alberi erano nella luce del sole d’autunno, di una bellezza straziante.

Nel corridoio dell’ospedale, al piano delle stanze V.I.P., un tizio attempato appoggiato alla parete tappezzata.
Lo guardava fisso; lo salutò e si diresse verso di lui. Solo quando si erano stretti la mano aveva capito chi fosse. Erano stati compagni di sventura: il corso di formazione iniziale dei mediatori. All’epoca, una buona idea! Poi, dopo che, una notte, la legge era cambiata, aveva saputo che non avrebbe mai ammortizzato l’investimento.
Venti persone in un’aula.
Più esperti nella cose della vita e più scaltri: lui, questo professore anziano e un ex ufficiale. Canaglie! Canaglie simpatiche e colte. Non coglievano in molti la loro ironia.
Gli occhi glie erano rimasti incollati, sin dal primo giorno del corso, su una donna sulla cinquantina, alta e con forme ben definite. Sposata. Tre bambini. Viso olivastro e naso all’insù. I capelli tagliati al livello del mento, leggermente arricciati. Una bocca con labbra ben disegnate. Il capriolo a cinquant’anni, così la immaginava lui, ed era stato sufficiente per tentare la fortuna che non aveva avuto, meno di quindici anni prima, con la giovane che lei gli ricordava.
Un giorno gli chiese di sedersi nel banco, accanto a lei.
Rideva a piena bocca alle sue battute e lo guardava dritto negli occhi da venti-trenta centimetri. Il dorso del palmo le era scivolato sul braccio e  lo aveva afferrato lievemente per il gomito. Lo aveva guardato dritto negli occhi. Si era sporta finché gli zigomi avevano sfiorato la spalla della giacca all’inglese. Si era girata all’improvviso, la testa verso la finestra. I capelli biondo cenere gli avevano frustato il viso. Il profumo maturo gli era penetrato nelle narici. Il suo sguardo diceva tutto.
Quel giorno, l’aveva invitata a prendere un caffè.
Lo aveva ringraziato.
Aveva letto la gratitudine nei suoi occhi.
Quod erat demonstrandum.

Una bugia, con la sicurezza di un avvocato abilitato: stava tornando in ufficio per redigere una contestazione. Era andata verso casa. Aveva preparato la cena alla famiglia affamata. Dopo il pasto, a letto, aveva aspettato, tranquilla, che suo marito finisse di leggere il capitolo iniziato.
Il giorno dopo, le occhiaie accentuavano le rughe. L’aria soddisfatta la rendeva ancora più attraente così, un po’ appassita com’era.
Dopo l’esame, si erano detti addio. Lo aveva baciato, una volta sola, sulla guancia e la mano era scivolata, come quel giorno, lungo il braccio.
Era andata via. Dopo alcuni passi, si era voltata leggermente.
Il suo sguardo diceva tutto.

Avevano organizzato velocemente un’uscita di commiato. Erano andati a gruppi, a mano a mano che finivano l’esame orale.
Lui e i due ragazzi – il professore e l’ufficiale – erano rimasti indietro. Su Rosetti, davanti alla Biblioteca Universitaria Centrale, spiegava loro qualcosa; gesticolava, e aveva colpito con il piede un bambino. Gli dispiaceva. Manco l’aveva visto! Quella svegliona di sua madre portava uno scricciolo di sessanta centimetri sul marciapiede affollato.
In una pizzeria, per un’ora e mezza. Non avevano più nulla da dirsi. Ridiventavano gli estranei del primo giorno di corso. Per ultimi erano andati via loro tre. Quel sabato pomeriggio nessuno li aspettava. Si erano lasciati con la promessa di ritrovarsi per una birra.
Questo accadeva un anno e mezzo prima.

Parlarono, convenzionalmente, una decina di minuti del corso, di conoscenti comuni e di mediazione. Non sapevano né l’uno, né l’altro, come porre fine alla discussione. Al professore era nata una nipotina. Dio ha dato! Era venuto suo genero e l’aveva preso.

Nella stanza di sua moglie, solo con i suoi pensieri, con la stilografica Inoxcrom e il quaderno dictando A5, dal quale non si separava più. Attraverso la finestra, si intravedeva la cupola dell’edificio dell’aeroporto Băneasa. Un aereo di piccole dimensioni, un Cessna rosso, era volato a bassa quota sopra l’ospedale. Stava per atterrare.
Robert Hansen, il serial killer, ha usato l’aereo come mezzo per il trasporto delle vittime. È l’unico serial killer che ha usato l’aereo.
Aveva pensato alla caccia, al vecchio direttore dell’associazione che, in quel momento, ancora vivo, con lo sguardo perso e la testa fra le mani, rispondeva alla moglie alla domanda Che fai?…: Guarda, aspetto la Morte!
Una perfetta mattina d’autunno; inizio di stagione per la caccia al fagiano.
Di fronte ai suoi occhi, apparve Lise. Un’altra cilecca. Cominciava a conteggiare le cilecche. Gli era venuta fame. Era andato a comprare una pizza sul viale Ion Ionescu de la Brad. In attesa che gli togliessero una quattro stagioni dal forno, parlò al telefono con i suoi compagni di caccia e ammirò le forme di una delle dipendenti del locale. Era quasi l’ora di pranzo. Il traffico si intensificava. I gas di scarico gli riempivano i polmoni.
Aveva ricevuto, in una scatola di cartone, una pizza e una piccola Coca-Cola omaggio della casa. Sulla via del ritorno aveva preso atto dei cambiamenti nel paesaggio urbano, che una volta gli era familiare. Diciassette anni prima aveva una ragazza che abitava a Băneasa. L’attraversamento della città con i mezzi di trasporto della fine degli anni ’90 era un’avventura. Una volta, arrabbiato, era tornato a casa a piedi.
Erano entrati nel parco Herăstrău attraverso il recinto diradato, su sentieri di terra, tra i cespugli, fino ai binari ferroviari; oltre c’era il mondo civilizzato. Bobi, il suo amico, lo aveva avvertito. La zona non era sicura, avrebbero potuto riempirlo di botte, buttarlo nel lago e la ragazza potevano prenderla a turno. Dopo averla incontrata, Bobi gli aveva dato ragione. Era al sicuro con lei.
La separazione non l’aveva digerita molto bene.
Una bambina con il fisico di un’atleta.

I genitori erano andati in campagna. La madre aveva lasciato loro una teglia di pizza fatta in casa. Il primo ragazzo nella vita della figlia, troppo carino e troppo grande per lei; già la vedevano estasiata in posizioni indecenti. Una vicina avrebbe monitorato discretamente i movimenti nell’appartamento.
La paura sorvegliava le zucche.

La ragazza con l’aspetto da lottatrice aveva paura. Non la sfiorava nemmeno il pensiero di passare la notte con lui.
Era andato via arrabbiato.
Pioveva.
Se ne era andato lentamente.
Dalla scatola di sigari Henry Wintermans nella quale entravano quasi due pacchetti di sventure autoctone senza filtro, marca Bran, aveva estratto una sigaretta. Se l’era accesa davanti alla statua L’ultimo guardiano della capitale, che rappresentava la resistenza davanti alle truppe tedesche e austro-ungariche nella prima guerra mondiale; a quei tempi la statua si trovava all’incrocio del viale con la Statale Bucureşti-Ploieşti.
Ora la statua è stata ricollocata nella piazza di fronte all’aeroporto, e con essa le ossa del sergente cavalleggero Nicolae Păianu, caduto in battaglia, alle porte della città abbandonata dalle autorità.
Solo l’ultimo guardiano sa dove è caduto ma, da lassù, non può dircelo e, per lui, non ha importanza. Ha perso la vita, l’unica che aveva.
Aveva aspettato a lungo, al capolinea, la partenza dell’ultimo autobus per il centro città.
La luce dei fari sull’asfalto bagnato.
Da allora, non aveva più passeggiato a piedi da quelle parti. Era passato, di fretta, due volte, ogni volta con impegni all’aeroporto: una volta andava in viaggio di nozze, la seconda volta scortava la cognata, ma questa è un’altra storia.
Ora era un tizio di mezza età, con una scatola di pizza in mano, che era stato messo in una nuova situazione: aveva un bambino.

Traduzione di Mihai Mircea Butcovan

Racconto originale:

Un tip  cu o cutie de pizza 

M.B. IONESCU – LUPEANU

Declarase naşterea fetiţei la Starea Civilă. Se întorcea, prin parcul pustiu, spre maternitate.
Dimineaţă de toamnă.
Se deplasa pe aleea paralelă cu Şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Încă puţin şi ieşea din parc la fântâna Mioriţa.
Pe asfaltul gri, în faţa unei bănci, era scris cu vopsea albă: Te iubesc, Diana! şi desenat conturul unei inimi.
A trecut mai departe, cu mâinile în buzunare. Champollion privise hieroglifele egiptene cu aceeaşi nedumerire.
Nu a scris el.
L-au încercat regretele.

Frunze moarte. Toamnă.
Pe o alee din vestul parcului Herăstru stă scris, cu vopsea albă: Te iubesc Diana!, dedesubt, desenată o inimă.
Nu e desenată de mine. Eu aş fi reprezentat-o frântă.

Prima oară am văzut inscripţia ieri. Mă întorceam de la Starea Civilă. Îmi declarasem primul născut: o fetiţă. Să-i fi spus Diana, de fiecare dată când aş fi strigat-o, aş fi fost cu un pas mai aproape de nebunie. Nevastă-mea m-ar fi trimis să-mi faci de mâncare. I-am spus Constanţa Taisia: Constanţa  –  ca pe tine, al doilea prenume, cel pe care nu-l foloseai, care nu-ţi plăcea, Taisia – ca pe mama ta. Am fost întrebat dacă prenumele fetei denotă atracţia părinţilor pentru oraşul de la malul mării. Nu! E vorba de atracţia sinucigaşilor pentru podul de cale ferată omonim.
Vei fi cu mine, de acum înainte. Te voi striga în fiecare zi fără să ştii. Poate vei simţi!

Verighetele alese de tine au ajuns bine. N-aş fi suportat să-ţi văd verigheta pe mâna altei femei, aş fi privit-o ca pe-o hoaţă. Le-am dat unui preot. Au ajuns pe mâinile unor tineri săraci. Sper că sunt fericiţi!

Stătea pe malul lacului, lângă maternitatea Regina Maria, la soare şi-l suna pe bătrân. Reprezenta asociaţia de vânătoare într-un proces la Galaţi. Bătrânul director i-a răspuns până la urmă. Părea sfârşit!
Şi-a cerut scuze, va reveni cu un telefon într-o altă zi. Bătrânul n-a mai răspuns la telefon iar duminică, fiindcă nici el nu era de găsit, Klaus i-a trimis un sms scurt : A murit nea Gigi!
Lacul, câteva perechi de raţe mari, care, în terenul de vânătoare, nu l-ar fi lăsat atât de aproape de ele, casele, copacii, erau în lumina soarelui de toamnă  de o frumuseţe sfâşietoare.

Pe holul spitalului, la etajul rezervelor V.I.P., un tip ceva mai în vârstă sprijinea peretele tapetat.
Se uita fix la el; l-a salutat şi s-a îndreptat spre el. De-abia când şi-au dat mâna, a ştiut de unde să-l ia. Fuseseră colegi de ţeapă: cursul de formare iniţială a mediatorilor. La momentul respectiv, o ideea bună! Apoi, după ce, într-o noapte, se modificase legea, a ştiut că n-o să amortizeze niciodată investiţia.
Douăzeci de oameni într-o sală de curs.
Mai experimentaţi în ale vieţii şi mai hâtri: el, profesorul ăsta bătrân şi un fost ofiţer. Hahalere! Hahalere simpatice şi citite. Nu pricepeau prea mulţi miştocăreala lor.
Îi rămăseseră ochii, din prima zi a cursului, pe o femeie spre cincizeci de ani, înaltă şi cu forme bine definite. Măritată. Trei copii. Chip smead şi nas cârn. Părul tăiat la nivelul bărbiei, uşor cârlionţat. O gură cu buze frumos conturate. Căprioara la cincizeci de ani, aşa şi-o închipuia el, şi a fost suficient pentru a-şi încerca norocul pe care nu l-a avut, nici cincisprezece ani mai devreme, cu tânăra de care-i amintea.
Într-o zi, l-a rugat să se aşeze în bancă, lângă ea.
Râdea, cu gura plină, la glumele lui şi-l privea drept în ochi de la douăzeci-treizeci de centimetri. Dosul palmei i-a alunecat pe braţul lui şi l-a prins uşor de cot. L-a privit drept în ochi. S-a aplecat până când pometele i-a atins umărul sacoului englezesc. Şi-a întors, pe neaşteptate, capul spre fereastră. Părul blond cenuşiu l-a biciuit peste faţă. Aroma ei pârguită i-a pătruns în nări. Privirea lui a spus totul.
În ziua aceea, a invitat-o la cafea.
I-a mulţumit.
I-a citit recunoştinţa în ochi.
            Quod erat demonstrandum.

O  minciună, cu siguranţa unui avocat pledant: se întorcea la birou să redacteze o întâmpinare. A plecat  către casă. A preparat cina familiei hămesite. După masă, în pat, a aşteptat, cuminte, ca soţul ei să termine de citit capitolul început.
A doua zi, cearcănele îi accentuau ridurile. Aerul satisfăcut o făcea şi  mai  atrăgătoare, aşa uşor fanată cum era.
După examen, şi-au luat la revedere. L-a sărutat, o singură dată, pe obraz şi mâna i-a alunecat, ca în ziua aia, de-a lungul braţului.
A plecat. După câţiva paşi, s-a întors uşor.
Privirea ei a spus totul.

Au organizat rapid o ieşire de adio. Au plecat grupuri – grupuri, pe măsură ce terminau examinarea orală.
El şi cei doi băieţi – profesorul şi ofiţerul – au rămas în urmă. Pe Rosetti, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare, le explica ceva, gesticula; şi a lovit cu piciorul un copil. I-a părut rău. Nici nu-l văzuse! Deşteapta de mă-sa ducea o gâgâlice de şaizeci de centimetri pe trotuarul aglomerat.
Într-o pizzerie, preţ de un ceas şi jumătate. Nu mai aveau ce să-şi spună. Redeveneau străinii din prima zi de curs. Ultimii au plecat ei trei. În după-amiaza aia de sâmbătă, nu-i aştepta nimeni. S-au despărţit cu promisiunea de a se reîntâlni la o bere.
Asta fusese cu un an şi jumătate mai înainte.

Au stat de vorbă, convenţional, vreo zece minute, despre curs, despre cunoscuţii comuni şi mediere. Nu ştiau nici unul, nici celălalt, cum să pună punct discuţiei. Profesorului i se născuse o nepoţică. A dat Dumnezeu! A venit gineri-su de l-a luat.

În rezerva soţiei, singur cu gândurile lui, cu stiloul Inoxcrom şi caietul dictando format A5, de care nu se mai despărţea. Prin  fereastră, se zărea cupola clădirii aeroportului Băneasa. Un avion de mici dimensiuni, un Cessna roşu, a zburat la joasă altitudine pe deasupra spitalului. Urma să aterizeze.
Robert Hansen, ucigaşul în serie, a folosit avionul ca mijloc de transport al victimelor. Este singurul ucigaş în serie care a folosit avionul.
S-a gândit la vânătoare, la bătrânul director al asociaţiei, care, în acel moment, încă în viaţă, obosit, cu privirea pierdută şi capul în mâini, îi răspundea soţiei la întrebarea Ce faci?…: Uite, aştept Moartea!
O dimineaţă  perfectă de toamnă;  început de sezon de vânare a fazanilor.
În faţa ochilor, i-a apărut Lise. Alt rateu. Începea să-şi contabilizeze rateurile. I s-a făcut foame. A plecat să-şi cumpere o pizza de pe bulevardul Ion Ionescu de la Brad. Până i-au scos o quattro stagioni din cuptor, a vorbit la telefon cu tovarăşii săi de vânătoare şi a admirat formele uneia dintre angajatele localului. Era aproape ora prânzului. Circulaţia auto se înteţea. Gazele de eşapament îi umpleau plămânii.
A primit, într-o cutie de carton, o pizza şi o doză mică de Coca-Cola din partea casei. Pe drumul de întoarcere, lua notă de schimbările din peisajul urban, cândva familiar lui. Cu şaptesprezece ani mai devreme, avea prietenă care locuia în Băneasa. Traversarea oraşului cu mijloacele de transport de la sfârşitul anilor `90 era o aventură. Odată, enervat, a mers până acasă pe jos.
Intrau în parcul Herăstrău prin gardul rărit, pe poteci de pământ, printre boscheţi, până la şinele de cale ferată, dincolo era lumea civilizată. Bobi, prietenul său, îl avertizase. Zona nu era sigură, pe el îl puteau rupe cu bătaia, îl aruncau în lac iar pe fată o puteau poşti. După ce a întâlnit-o, Bobi i-a dat dreptate. Era în siguranţă alături de ea.
Despărţirea nu-i picase prea bine.
O copilă cu fizicul unei atlete.

Părinţii i-au plecat la ţară. Mama le-a lăsat o tavă cu pizza făcută în casă. Primul băiat din viaţa fetei, prea drăguţ şi prea în vârstă pentru ea; o şi vedeau extaziată în poziţii indecente. O vecină urma să monitorizeze discret mişcările din apartament.
Frica păzea bostanii. Fata cu aspect de luptătoare se temea. Nici prin gând nu-i trecea să-şi petreacă noaptea cu el.
A plecat nervos.
Ploua.
A mers încet.
Din cutia de ţigări de foi Henry Wintermans în care încăpeau aproape două pachete  nenorociri autohtone fără filtru, marca Bran, a extras o ţigară. Şi-a aprins-o în faţa statuii Ultimul străjer al capitalei, care marca  rezistenţa  în faţa trupelor germane şi austro-ungare în primul război mondial; pe atunci statuia se afla la intersecţia bulevardului cu şoseaua Bucureşti-Ploieşti.
Acum statuia a fost reamplasată în scuarul din faţa aeroportului, odată cu ea şi osemintele sergentului cavalerist Nicolae Păianu, căzut în luptă, la porţile oraşului părăsit de autorităţi.
Doar ultimul străjer mai ştie unde a căzut, însă, de acolo de sus, nu ne poate spune şi, pentru el,  nu are  importanţă. Şi-a pierdut viaţa, singura pe care o avea.
A aşteptat mult, la capăt de linie, plecarea ultimului autobuz spre centrul oraşului.
Lumina farurilor în asfaltul umed.
De atunci, nu se mai plimbase cu pasul pe acolo. Trecuse, grăbit, de două ori, de fiecare dată cu treabă la aeroport: o dată pleca în călătorie de nuntă, a doua oară îşi escorta cumnata, dar asta-i o altă poveste.
Acum era un tip de vârstă mijlocie, cu o cutie de pizza în mână, care fusese pus într-o situaţie nouă: avea un copil.

 

 

SHARE
Articolo precedenteVictor Hugo
Articolo successivoQuinto Orazio Flacco
Nato nel 1979 a Bucarest, M.B. Ionescu_Lupeanu è avvocato e Dottorando alla Scuola di Dottorato in Diritto dell'Università di Bucarest. È membro dell'Unione degli Scrittori della Romania. Ha vinto undici premi letterari. Ha pubblicato tre volumi: la prosa breve "Strigoii lui Şuţu" [I fantasmi di Şuţu] (edizioni Junimea, Iaşi, 2015 – Premio per l'Esordio 2015 della Filiale Bucarest Prosa dell'Unione degli Scrittori della Romania, Premio della rivista "Luceafărul de dimineaţă" per l'anno 2015 nella sezione debutto in prosa, ecc.); il romanzo "Ciumăfaia" [L'erba del diavolo] (edizioni Junimea, Iaşi, 2016); e il romanzo "Icre negre proaspete" [Caviale nero fresco] (edizioni Junimea, Iaşi, 2017). Născut în 1979 la Bucureşti. Avocat. Doctorand în cadrul Şcolii Doctorale de Drept a Universităţii din Bucureşti. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Unsprezece premii literare. Trei volume: "Strigoii lui Şuţu", proză scurtă, editura Junimea, Iaşi, 2015 – Premiul pentru Debut 2015 al Filialei Bucureşti Proză a Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Revistei "Luceafărul de dimineaţă" pe anul 2015 la secţiunea debut (proză) etc., "Ciumăfaia", roman, editura Junimea, Iaşi, 2016 şi "Icre negre proaspete", roman, editura Junimea, Iaşi, 2017.

Lascia un commento

Scrivi un commento
Per favore inserisci qui il tuo nome

inserisci CAPTCHA *